Anatetic si peritetic

Par și nu par cuvinte ale limbii române. Cu siguranță vă putem spune că sunt greu de găsit și de înteles, astă di. Drept dovadă nu putem urmări, pentru moment, un fir al formării sale. Ne putem folosi de prefixele an- și peri- , însă nu vom deschide calea acum.

Anatetic și peritetic sunt puncte de vedere care fac referire la dialectele limbilor (în general) și sunt termeni folosiți de Hașdeu pe la sfârșitul secolului XIX.

Anatetic – Prezintă perioadele succesive din istoria unei limbi în care se formează un lung șir de dialecte.

Peritetic – Prezintă un cadru spațial în care se dezvoltă un număr de dialecte.

Pe parcursul studiului său, Hașdeu afirmă un lucru pe cât de simplu, pe atât de uimitor: granița dintre două dialecte este foarte usor sesizabilă, dacă nu, chiar inexistentă. Dar, că mijlocul dialectului este întotdeauna cel mai clar, atât spațial cât și temporal. Asemanarea o aduce culorilor curcubeului care sunt clare doar în mijlocul lor și insesizabile acolo unde se unesc.

Din această perspectivă, DIALECTELE ÎN SINE NU EXISTĂ ci formează una și aceeași limbă de fond. Numiți-o curcubeu dacă doriți!

Aceluiași proces se supun alte două elemente constructive: sangele si destinul, asupra cărora vă indemnăm să vă aplecați și să le supuneți raționamentului curcubeului.

Dar ce le leagă pe acestea trei: limba, sângele și destinul?

În primul rând, toate sunt atât de firești omului încât nu conștientizează indispensabilitatea lor. Fără oricare unul dintre ele, omul este neîmplinit, iar această lipsă dezvoltă caracteristici suplimentare sufletului uman.