Scurtă recenzie asupra cărții SISTEMA ORTOGRAFICĂ A LIMBEI ROMÂNE

De ce am susținut întotdeauna să cunoaștem limba pe care o vorbim? Pentru că adâncurile ei conțin rădăcinile noastre. Fiecare cuvânt vechi este o venă prin care respirăm adevăr și vindecare. Pentru asta am căutat.

SISTEMA ORTOGRAFICĂ A LIMBEI ROMÂNE este o broșură extras de circa 70 pagini din România Militară de la anul 1904. Este scrisă de Nicolae Densușianu, marele istoric care cunoștea aproape toate limbile moarte. Adică era un scufundător desăvârșit în mările cuvintelor. Știa să extragă coralul, cheia și seva cuvintelor.

Sistema pe care am citit-o noi, este o dedicație a autorului către Generalul Adjunct C. Coandă, tatăl lui Henri Coandă, fost profesor de matematică la școala de poduri și drumuri. Atenție cui i-a scris dedicația cel stigmatizat astăzi și pus între nebuni. Unui profesor de matematică. Unui general. Unui tată de geniu.

Densușianu era un admirator și susținător al unui înaintaș al său, Timotei Cipariu, părintele analizei gramaticale românești, pe la 1850.  Hașdeu, de asemeni. Sistema este o atenționare asupra erorilor și lipsurilor prin eroare a celor din Academia Română care puneau la punct sistemul de valori gramatical ce avea să stabilizeze limba românească de astăzi, ieșind proaspăt de sub scrierea în limba românească cu caractere chirilice. Acesta a fost motivul întemeierii Academiei.

Dacă punctele pe care le-a expus Densușianu atât de corect și logic ar fi fost respectate și purtate cu mândrie și astăzi, am fi fost departe. Dar cu cât limba decade (și o numesc unii transformare), cu atât puterea și valoarea națională scad. Slăbiciunea limbii este slăbiciunea poporului care o vorbește. Votăm aiurea căutând o schimbare care nu are să vină nicicând, este efemeră și îmbietoare această schimbare într-atât de mult râvnită, dar ea nu este mai prejos decât Fata Morgana.

Limba noastră nu a avut roți pătrate nicicând și nu necesita “rotunjirea” ei. Limba noastră nu a avut nicicând diacritice. Secolul XIX a adus diacriticele în limbă. Comoara noastră a fost grav jefuită. Și cât de păcat că n-au știut ce să facă cu ea.

Anatetic si peritetic

Par și nu par cuvinte ale limbii române. Cu siguranță vă putem spune că sunt greu de găsit și de înteles, astă di. Drept dovadă nu putem urmări, pentru moment, un fir al formării sale. Ne putem folosi de prefixele an- și peri- , însă nu vom deschide calea acum.

Anatetic și peritetic sunt puncte de vedere care fac referire la dialectele limbilor (în general) și sunt termeni folosiți de Hașdeu pe la sfârșitul secolului XIX.

Anatetic – Prezintă perioadele succesive din istoria unei limbi în care se formează un lung șir de dialecte.

Peritetic – Prezintă un cadru spațial în care se dezvoltă un număr de dialecte.

Pe parcursul studiului său, Hașdeu afirmă un lucru pe cât de simplu, pe atât de uimitor: granița dintre două dialecte este foarte usor sesizabilă, dacă nu, chiar inexistentă. Dar, că mijlocul dialectului este întotdeauna cel mai clar, atât spațial cât și temporal. Asemanarea o aduce culorilor curcubeului care sunt clare doar în mijlocul lor și insesizabile acolo unde se unesc.

Din această perspectivă, DIALECTELE ÎN SINE NU EXISTĂ ci formează una și aceeași limbă de fond. Numiți-o curcubeu dacă doriți!

Aceluiași proces se supun alte două elemente constructive: sangele si destinul, asupra cărora vă indemnăm să vă aplecați și să le supuneți raționamentului curcubeului.

Dar ce le leagă pe acestea trei: limba, sângele și destinul?

În primul rând, toate sunt atât de firești omului încât nu conștientizează indispensabilitatea lor. Fără oricare unul dintre ele, omul este neîmplinit, iar această lipsă dezvoltă caracteristici suplimentare sufletului uman.

Limba in abstracto

Hașdeu a vorbit sus și tare că nu se poate da o definiție ușoară limbii, iar asta tocmai din cauza faptului că este în același timp o rădăcină a sufletului cât și o tulpină a minții.

Printre alte categorisiri nișate, se oprește asupra celor două originale (și nu a celor artificiale), îndeobște, și le numește in abstracto și in concreto.

Prima este o manifestare vocală nativă a sufletului.

Cea de-a doua este dialectul (adică limbile Pământului).

Limba in abstracto, pe care o vorbesc toți oamenii (indiferent de vârstă, rasă, religie) dar și toate viețuitoarele, este concepută cu sufletul și manifestată prin sunete. Are urmatoarea formulă a facerii ei:

Son < confuz-articulat + simțire – cugetare > Suflet

Son < confuz-articulat + simțire – cugetare > Suflet

Son < confuz-articulat + simtire – cugetare > Suflet

Confuz, confuz-articulat, articulat + simțire, simțire-cugetare, cugetare = Limba

Urmând raționamentul de mai sus, cuprindem cu mintea mai ușor ce se află în spatele poveștii Turnului Babel prin încrucișarea limbilor. Oamenii au trecut de la cugetare la simțire și nu de la articulare la confuz.

Dumnezeu nu numai ca nu e rău, dar este cu totul mai deștept decât suma tuturor religiilor într-o paranteză și ridicate la orice putere!