Focul Viu

Demult, in timpuri pe care putini au ramas sa si le mai aminteasca, in noaptea dinaintea zilei de Sfantu’ Gheorghe, in aproape fiecare gospodarie se aprindea Focul Viu. In vremurile de acum, doar prin catunele uitate din Muntii Maramuresului si ai Bucovinei mai stie cineva sa-ti povesteasca despre el sau sa-l aprinda.
Focul Viu este foc sacru, nascut fara samanta, neimpartit si pastrat cu sfintenie de la un an la altul. Menirea lui, ca cea a Sarpelui Casei, era sa protejeze gospodaria (oameni, animale, casa, acareturi) de relele cele mai rele si de orice napasta. Spre deosebire de sarpe, focul mai are si putere de vindecare.
Dupa asfintitul Soarelui, doi veri primari, sau in familiile unde acestia nu existau, un singur baiat, curat la trup si la suflet, plecau in padure, cautau doi brazi gemeni si intre ei aprindeau acest foc prin frecarea a doua bucati de brad, iar cand se aprindeau se punea peste ele iasca uscata ca sa arda iute si sa nu se stinga. Focul acesta, era considerat viu pentru ca se nastea singur, fara scanteie  si era mult mai fierbinte decat focul normal. El era pazit cu sfintenie de cei care l-au aprins, pentru ca daca s-ar fi stins, multe necazuri s-ar fi abatut asupra gospodariei.
Dincolo de protectia generala pe care o asigura, focul era folosit pentru vindecarea bolilor aparute pe piele din cauza focului din om (pojar, varicela, zona zoster, psoriazis sau a celor produse prin vraji) si a tuturor bolilor grele ale animalelor. Focul mai putea fi folosit in caz de nevoie mare cand necazuri aparute din cauze nestiute se abateau asupra oamenilor.
Pentru vindecarea bolilor, deasupra focului se punea la incalzit un vas cu apa, apoi ea se scurgea peste o bucata de iasca si cu apa aceea se spala rana sau bucata de piele bolnava. Dupa aceea, bolnavul trebuia sa sara de noua ori peste foc si se vindeca.
In cazul animalelor, focul era impartit in doua iar ele trebuiau sa treaca printre focuri spre a fi ferite de boli, de animale salbatice, duhuri rele, trasnet si deochi. Dupa ce treceau toate animalele, cele doua focuri se adunau laolalta si se facea iarasi unul singur care se pastra in vatra casei.
Focul nu se imprumuta de la o gospodarie la alta pentru ca era socotit ca iti imparti binele si viata.