Blog Archives

Panura de leac

In vremurile de demult magicul, sacrul si profanul se impleteau cu naturalete in viata oamenilor. Aproape oricine stia sa-si vindece bolile cu ce avea in casa. Erau insa si cazuri care necesitau ajutorul vindecatorilor ce puteau lua boala cu mana. Uneori o luau simplu, cu mana, alteori aveau nevoie de diverse obiecte, asa cum astazi, medicii au nevoie de aparatura sofisticata. Unul dintre aceste obiecte era panura de leac.
Intai si-ntai se ia un sul de panura, panura veche de canepa, tesuta de femeie batrana, in doua ite, din fir lung, neinnodat, albita pe ultima zapada din an si asorita dupa aceea timp de sapte zile. Se inchide apoi intr-un cufar de fag si nu se mai scoate la lumina soarelui in vecii vecilor. Cand e nevoie, se taie din ea cate o bucata, cu grija mare, sa nu se desire. Lungimea panzei va fi cu doua palme mai lunga decat cel ce urmeaza sa fie tamaduit. Panza nu se va tivi, nu se va coase in niciun fel, pentru ca firul sa nu fie oprit. Dupa ce va fi taiata se va impaturi si va fi purtata-n san pana la casa celui bolnav, cu grija, sa nu o vada Soarele.
Panura va fi intinsa pe patul bolnavului si el va dormi pe ea pe toata durata tratamentului. Pentru diagnosticare si pentru tratament, vindecatorul nu va cere plata, in schimb, pentru bucata de panura trebuie sa i se dea, dupa posibilitate, iar el sa primeasca, orice e mai valoros decat un graunte de porumb. Cand bolnavul va fi tamaduit, bucata de panura se ia si se spala cu apa trecuta peste sapte pietre.  Apoi se lasa sa se usuce si dupa ce a fost asorita sapte zile la rand i se tivesc marginile si poate fi folosita ca prosop, dar numai de catre cel caruia i-a fost data.

%d bloggers like this: