Blog Archives

Leacuri de uitat oboseala

Iaca, a trecut si toamna si parca pe toti ne prinde-un fel de dor de hibernare, precum jivinele ce se retrag in barlog asteptand vremuri mai calde si mai bune. Nu ca n-ar fi bine, numai ca societatea noastra ne spune ca nu trebuie sa tragem la pat ci sa mergem la munca, asa ca am cautat prin camara si am incropit o licoare care sa ne reincarce bateriile si sa putem zburda precum mieii la inceput de primavara. Lucrurile sunt simple. Luam un borcan mai marisor, dintr-ala de 820 ml, in care vom face amestecul. Pentru inceput pisam 100 grame de usturoi si 150 grame de ceapa. Incet, cu chibzuinta, le punem intr-un mojar de lemn, piatra sau marmura, fiecare dupa cum are si se piseaza foarte bine, pana cand devin o pasta, apoi le punem in borcanul despre care am vorbit. Se adauga peste ele doua linguri de otet de mere, se amesteca si se lasa sa se odihneasca si sa se cunoasca intre ele pana a doua zi cam pe aceeasi vreme. Tot a doua zi vom incalzi cam 350 grame de miere. Atentie, doar o vom incalzi, amestecand in ea cu o lingura de lemn, in sensul acelor de ceasornic, pana cand devine lichida, apoi o vom turna peste amestecul din borcan. Se lasa la dospit o saptamana, timp in care, in fiecare zi, borcanul se va rasturna de 28 de ori. Dupa o saptamana amestecul se strecoara printr-un tifon. Se iau cate 4 lingurite pe zi, dimineata, una dupa cealalta, pana la terminarea intregii cantitati. Apoi puteti sa zburdati cat e ziua de lunga pentru ca veti avea o energie si o pofta de viata cum n-ati mai avut de cand erati copii.
Sa fiti sanatosi !

Panura de leac

In vremurile de demult magicul, sacrul si profanul se impleteau cu naturalete in viata oamenilor. Aproape oricine stia sa-si vindece bolile cu ce avea in casa. Erau insa si cazuri care necesitau ajutorul vindecatorilor ce puteau lua boala cu mana. Uneori o luau simplu, cu mana, alteori aveau nevoie de diverse obiecte, asa cum astazi, medicii au nevoie de aparatura sofisticata. Unul dintre aceste obiecte era panura de leac.
Intai si-ntai se ia un sul de panura, panura veche de canepa, tesuta de femeie batrana, in doua ite, din fir lung, neinnodat, albita pe ultima zapada din an si asorita dupa aceea timp de sapte zile. Se inchide apoi intr-un cufar de fag si nu se mai scoate la lumina soarelui in vecii vecilor. Cand e nevoie, se taie din ea cate o bucata, cu grija mare, sa nu se desire. Lungimea panzei va fi cu doua palme mai lunga decat cel ce urmeaza sa fie tamaduit. Panza nu se va tivi, nu se va coase in niciun fel, pentru ca firul sa nu fie oprit. Dupa ce va fi taiata se va impaturi si va fi purtata-n san pana la casa celui bolnav, cu grija, sa nu o vada Soarele.
Panura va fi intinsa pe patul bolnavului si el va dormi pe ea pe toata durata tratamentului. Pentru diagnosticare si pentru tratament, vindecatorul nu va cere plata, in schimb, pentru bucata de panura trebuie sa i se dea, dupa posibilitate, iar el sa primeasca, orice e mai valoros decat un graunte de porumb. Cand bolnavul va fi tamaduit, bucata de panura se ia si se spala cu apa trecuta peste sapte pietre.  Apoi se lasa sa se usuce si dupa ce a fost asorita sapte zile la rand i se tivesc marginile si poate fi folosita ca prosop, dar numai de catre cel caruia i-a fost data.

%d bloggers like this: