Cele 2 plase de salvare ale oricărui pseudo-terapeut

Din momentul în care m-am apucat să învăț terapie și explicații pentru anumite fenomene interioare pe care doar medicina orientală le explica (căci medicina occidentală era preocupată să ardă vrăjitoarele), m-am lovit de două plase de salvare pe care orice terapeut un pic isteț le folosea pentru a ieși basma curată dintr-o situație neplăcută, sau în neputința sa de a soluționa un caz.

Acestea au fost următoarele:

1. Karma
2. Voia lui Dumnezeu

Orice eșec personal poate fi expus prin prisma unei axiome general-universale care nu poate fi verificată prin palpare, ci doar prin studii de filozofie avansată. Iar, dragilor, filozofia nu este o materie de liceu, este un limbaj cel puțin universal care identifică tiparul uman prin care se reflectă adevărul. De aceea, filozofia trece mintea și sufletul uman prin cele mai întunecate, insipide, extravagante, scandaloase sau din contra cele mai pline de înțelesuri ale vieții. Riscul unui filozof este sfârșitul vieții sale fără să poate da un sfat palpabil unui om în nevoie. Dar acest risc construiește în el formatul spiritual care înlătură orice balast din lumina finală. Dar este o decizie personală.

Prin urmare, dacă vreți să deveniți vindecătorii viitorului, renunțați să vă ascundeți după fustele karmei sau ale voii lui Dumnezeu. Asumați-vă întreg procesul, dar țineți la principii. Dumnezeu nu este un nene rău. Judecățile sale sunt matematic pertinente, încât riscăm cu toții să ne negăm viețile din perspectiva unor frici induse de cei mai slabi dintre oameni care nu au putut pătrunde tainele subtile.

Scopul vietii – mantuirea

Nu este om care sa nu se fi intrebat macar o data: de ce-am venit, care este misiunea mea in viata?
Daca suntem adeptii unei religii care accepta reincarnarea, raspunsul va fi, cu siguranta, legat de karma, dar daca suntem crestini?
Ca toate celelalte religii, crestinismul afirma ca suntem fiinte nemuritoare. Spre deosebire de alte religii, afirma ca traim pe Pamant doar cativa ani din nemurirea noastra, respectiv viata pe care o traim actualmente, iar vesnicia ne-o vom petrece, in functie de cum ne comportam acum si aici, in Rai sau in Iad, dupa caz. Pare destul de nedrept !
Acceptand ideea ca viata noastra de acum nu are niciun precedent istoric, retezam firul cauzal care transforma viata intr-o testura si astfel ramanem intr-o nebuloasa in care nu putem intelege nici logica, nici scopul suferintei, lasand povara acestui mister pe umerii lui Dumnezeu. Oare toate celelalte religii care iau in considerare reincarnarea sa fie gresite? Pana si simplul fapt de a pune aceasta intrebare provoaca anxietate. Dar oare ne tradam credinta si ne riscam mantuirea daca luam in considerare aceasta posiblitate?
Hai sa facem un exercitiu de imaginatie si sa consideram ca Sufletul este acea constiinta care se aduna si integreaza experiente intr-o singura incarnare si Suprasufletul este denumirea unei constiinte ce integreaza si contine constiinta tuturor vietilor ce o preceda si o urmeaza pe cea actuala.
Daca am reconsidera Sufletul despre care se vorbeste in mod normal in crestinism si l-am intelege ca fiind Suprasufletul, cel care transcede vietile si mortile, totul ar capata sens.
Vietile individuale ce alcatuiesc un Suprasuflet par sa existe oarecum independent una de alta, sa aiba autonomie, insa dintr-o alta perspectiva, mai ampla, ele sunt interconectate. Vietile care au precedat-o pe aceasta sunt o mostenire fata de care suntem responsabili, dar totodata suntem diferiti de cei care am fost inainte. Intr-o alta viata, un Suflet, parte a Suprasufletului care ne contine acum, poate ca a facut fapte pe care acum nu le-am face, poate a ucis, poate a tradat, a pacatuit in vreun fel.
Sa revenim, asadar, la crestinism si la sacrificiul mortii lui Hristos. In formularea clasica se spune ca Hristos, care era nevinovat, a murit pentru pacatele lumii si prin acest act de generozitate a mantuit omenirea.
Fiecare dintre noi s-a nascut cu desavarsire innocent. Individul pe care-l percep ca sunt acum, nu exista inainte de nasterea mea. Karma cu care lucrez in aceasta viata, deriva din vieti omenesti pe care nici nu mi le amintesc. Si totusi, reincarnandu-ma pe Pamant si asumandu-mi karma lor m-am oferit sa sufar in numele lor, sa invat ce era de invatat pentru ca ele sa fie “mantuite” si sa se poata reintoarce la Sursa. Privind din aceasta perspectiva, participam la misterul sacrificiului reincarnarii. In felul acesta, oricat de nedreapta ni s-ar parea viata din perspectiva individuala, din perspectiva reincarnarii, totul incepe sa aiba un sens iar misiunea noastra, a fiecaruia, pare sa fie aceeasi : mantuirea.
Sa fie asa? Sa nu fie asa?