De bună voie și nesilit de nimeni

Ajung constant la concluzia că pentru a fi în echilibru, trebuie să atingi o stare de acceptare. Cu tine însuți, cu Universul, dar mai ales cu destinul tău.

Practic, trebuie să iei totul așa cum vine. În caz contrar apar angoasele, frământările, posibil eșecurile sau frustrările, apare sentimentul de dependență față de o forță nebănuită și inimaginabil de puternică. Practic, totul se sfârșește într-o rugă și într-o acceptare.

Dacă însă vei decide să treci acest prag al emoției, vei vedea că angoasele încep să se răspândească pe termen lung. Intră în acțiune rațiunea, se loghează la toate sursele pe care le-ai accesat vreodată pentru a găsi răspunsul corect (sau favorabil) despre ceea ce te macină: accept sau nu accept Destinul?

Mergând mai departe pe firul rațiunii, ajungi să înțelegi prin comparație că dacă Dumnezeu îți cere să accepți totul așa cum vine, înseamnă că acest fenoment este de o importanță covârșitoare. Pentru tine, pentru Dumnezeu? Pentru amândoi?

Am spun mai sus prin comparație întrucât Dumnezeu pretinde prin cei care îi fac lobby că știe orice început și orice sfârșit. Adică, în practică, cunoaște în amărunt destinul unui om. Cu toate acestea, Providența are nevoie ca tu să trăiești acest destin, nu se mulțumește ca El să-l cunoască pe de rost. Deci cheia principală (căci sunt mai multe chei) stă în a desfășura activitate. Acțiunea este identică cu a unui albinar care, deși știe ce urmează să se întâmple prin activitatea albinelor, are nevoie ca acestea să urmeze strict viața lor de zi cu zi dar mai ales să accepte toate modificările pe care el le aduce în stup: fie că mărește stupul, fie că aduce oregină nouă, fie că protejează cutia stupului sau o curăță de microbi, și tot așa. Scopul final al albinarului este, desigur, mierea.

Atenție, deci, Dumnezeu este un personaj al acțiunii și nu un teoretician. Aici intră partea de marketing. Rămâne să ne gândim, dimineața la cafea, care este mierea noastră.