Păzește-mă de ceea ce sunt!

Între vis şi trezie există un prag, este vorba de acel punct de îmbinare a culorilor curcubeului. Nu e nici vis, nici realitate. Este oare confuzie?

Şi dacă este confuzie, ne este primejdioasă ea? Şi dacă ne-ar fi, cât de primejdioasă ar putea fi?

Cu câţiva ani în urmă, am experimentat somnul într-o cutie metalică timp de 2 luni de zile, strâmtă cât să nu te poţi întoarce pe o parte sau pe alta, înălţimea deasupra frunţii fiind de doar un pumn şi care nu permitea o lăţime de umeri. În poziţie de culcat pe spate, rămânea foarte puţin spaţiu în lateral stânga – dreapta. Această cutie se deschidea la jumătatea corpului doar în partea stânga, practic în zona picioarelor.

Primele două săptămâni au fost presărate cu treziri în miezul nopţii, într-un întuneric beznă. Senzaţia de confuzie, de a nu şti unde mă aflu, senzaţia de sufocare din lipsa de spaţiu pe care memoria întârzia să o aducă în conştient, toate aceste lucruri provocau preţ de câteva fracţiuni de secunde o panică cumplită, însoţită aproape mereu cu convulsii necontrolabile de a încerca să scap. În momentul în care memoria revenea (depăşeam scurta perioada de confuzie), totul se liniştea de la sine şi puteam să adorm din nou.

După toate aparenţele, aceste crize s-au manifestat pe parcursul a două săptămâni. După acest period, conştiinţa acumulase toată informaţia şi reuşise să extragă din memoria latentă ceea ce îi era necesar pentru a adapta organismul la supravieţuire.

Am ținut să deschid acest articol înaintemergător cu o experienţă personală care să pregătească a doua parte a sa, de altfel ideea în jurul căreia pendulăm (și pe care o vom publica în weekend).

Ar fi chiar util să observăm câţi dintre cititori au fost puşi într-o asemenea situaţie de criză şi dacă sunt de acord că această stare este produsă de disconfortul nocturn sau nu.