Pacea

Începutul a fost visul când șerpi veneau spre călugăr și îi lua cu mâna aruncându-i care pe unde apuca. Unul singur se ambiționa să vină. Iar și iar. Iar călugărul îl arunca. Apoi se întoarse zâmbind și spuse: “M-a mușcat de aici!”. Și arătă spre partea dreaptă a gâtului.

Sfârșitul a fost prin meditație. A mers înapoi în suflet și a găsit o noapte pe care nu o văzuse până atunci. Animale ca de aur străluceau în întuneric, curioase, privind ochii liniștiți ai bătrânului. Apoi Steaua care s-a ridicat deasupra pădurii, luminând puternic. Era Șarpele Alb. A făcut lumină și a coborât la vorbă sau la ascultare. Bătrânul și Șarpele Alb s-au privit îndelung încercând să găsească ceva. Fisuri? Înțelepciuni? Temeri? Apoi bătrânul a grăit: “Să mă ierți! Nu am vrut să te chinui!” Dar șarpele tăcea și nici cea mai mică grimasă nu se observa pe chipul lui umanizat. “Dar îmi amintesc! Solzii să îți cadă, penele să-ți crească! Împărat te faci. Recunoaște-mă!” Se mări statura sa până când șarpele deveni o mică șopârlă în palma alburie. Apoi se transformă în pasăre și se puse pe mâna lui. Și iar șarpe încolăcindu-se pe brațul drept. Și atunci, pentru prima oară, Șarpele Alb șopti: “Ofrandăăă. Oglindă să mă văd, mătase să-mi croiesc pelerină, carte să-nțeleg, lumânare să-mi fie lumină în lumile fără Sori. Și farfuria să le țină.”