Bâta ciobanilor

Despre ciobani pot spune ca aparțin spațiului dintre cele două lumi: cea modernizată și cea rămasă enigmatică omului de rând. Uneori, ei se aseamănă cu pustnicii călugări, însă personal consider că atributele s-au diluat de-a lungul timpului.

Cu siguranță, cândva, ciobanii au avut anume puteri spirituale doar prin prisma faptului că trăiau perioade îndelungate în pustiu. Acest lucru i-a ajutat să-și descopere abilitățile de a comunica cu natura prin toate formele ei – elemente de apă, piatră, animale și vegetale, foc, astrale și tot așa.

Cumva, cred că ei au fost cei mai aproape de nivelul vrăjitorilor în ceea ce privește full contact cu Universul. Este cunoscut respectul și puterea înțelepciunii ciobanilor din istoria veche și preistorie. Doinele care viețuiesc încă în zilele noastre și care cu siguranță vor lipsi din cultura generației actuale (până la apariția unui noi genom nesupus atât de ușor căderii spirituale), vorbesc încă de acei ciobani. Desigur, ei nu sunt prezenți și nu se pot adapta stilului de viață actual, de aceea istoria lor este trecută in capitole plicticoase ale interesului personal, deci trecute în tăcere, apoi în uitare.

Dar, dacă ar fi să scoatem din matca miraculosului enigmatic, dintre instrumentele ciobanului (considerat drept protector la granița timpurilor) se evidențiază mai mult decât orice artefact prea cunoscuta bâtă. Bâtele ciobanilor, aveam să aflu, sunt făcute majoritar din lemn de alun din considerente băbești de tradiție orală, cel mai probabil.

Interesant că bâta are rol de toiag magic dincolo de beneficiile lumești pe care le conferă. Misterioasa Fată a Pădurii se temea de toiagul ciobanilor puri la trup și suflet. Nu îi putea atinge, nu îi putea vrăji. Încă o dată, rolul alunului apare ca un simplu corespondent al naturii interioare umane, sufletul.

Din categoria cuvintelor vechi, cioban este un compus din forma principală BAN care înseamnă administrator și forma secundară CIO. Această formă ascunde în ea secretul numelui ciorbă atât de specific românilor. Dacă socotim după limba veche, cuvântul avea forma fonetică ciuban, întâlnită în variantă inversă BACIU, probabil rămășiță din BANCIU. De căutat si ciubăr. Acest CIU sau CIO pare a fi transformarea lui CHI (forma CI era cunoscuta drept CHI) care denumește lumina, respectiv albul.