Umbra Ceriului

“Ce umbră-i mai groasă
Pe deasupra noastră? “

Sunt locuri în care nu se poate intra dacă nu ai răspunsul corect pentru întrebarea ce ţi se pune. Pentru fiecare poartă există o cheie, fie că o ai, fie că e ascunsă. Dincolo de poartă există întotdeauna ceva, chiar dacă e numai nimicul. Există, însă, locuri şi lucruri despre care nu se ştie mai nimic. Nu sunt ascunse în spatele porţilor, ele sunt pe graniţe, pe linia aceea subţire dintre ceva şi altceva, linie invizibilă, dealtfel, doar bănuită, simţită, trăită.
La graniţa dintre mit şi realitate vieţuieşte Fata Pădurii. La graniţa dintre pădurea întunecată de brad şi albastrul orbitor al cerului, într-un căuş de stânci mute, înfloreşte şi se veştejeşte Grădinuţa Fetei Pădurii, singura ei avuţie.

Grădinuţa Fetei Pădurii

Se spune că Fata Pădurii este fiica Vâlvei Pădurii. Amândouă sunt spirite sălbatice şi neînduplecate. Misiunea Vâlvei Pădurii este aceea de a apăra pădurea de acţiunile distructive ale oamenilor. Răspunde agresivităţii cu agresivitate, copacii sunt tăiaţi, oamenii sunt ucisi. Dintr-o perspectivă neumană, ea restabileşte un echilibru. Dintr-o perspectivă umană, acţiunea ei o transformă într-un demon. Fiica ei nu apără nimic, menirea ei este să însoţească bărbaţii într-un ritual de trecere, trecerea de la ipostaza de bărbat la cea de iniţiat. Ritualul este, iarăşi, unul fără compromisuri. Dacă îl trece va deveni iniţiat şi niciun alt spirit “rău” nu-l va mai putea atinge, dacă nu-l trece, sfârşitul va fi, în majoritatea cazurilor, moartea.
Cele două sunt considerate spirite malefice, demoni, cu toate că uneori vin în ajutorul oamenilor. Vâlva Pădurii îi ajută pe cei care s-au rătăcit prin pădure, fără să fi ajuns acolo cu gânduri rele. Fata Pădurii le permite iniţiaţilor să culeagă din grădinuţa ei plante de leac. În schimbul lor primeşte daruri. Dacă, dimpotrivă, cineva încearcă să fure plantele, va încerca, la rândul ei, să-l ucidă.

nemaivăzute plante de leac

Spiritele malefice sunt prezente în imaginarul colectiv ca fiind hidoase, bătrâne, respingătoare. Totuşi, cele două apar uneori în povestiri ca fiind femei foarte frumoase, ademenitoare, capabile să sucească minţile bărbaţilor. De aici asocierea lor cu nimeni alta decât Lilith, prima femeie, Marea Zeiţă a cultului wiccan, despre care unele teorii spun că la începuturi a fost o divinitate bună, însă regimul religios patriarhal ar fi demonizat-o.
Spirite primare fiind, ele acţionează ca nişte oglinzi. Necunoscând sau neamintindu-şi decât agresivitatea, frica, moartea, nu pot oglindi altceva. Nu le-a întrebat nimeni niciodată ce sunt şi ce vor, s-au tras concluzii la sfârsitul evenimentelor, dar numai din perspectiva omului. Întrebarea este : dacă li s-ar arăta iubire, acceptare şi înţelegere oare nu s-ar transforma din demoni în fiinţe angelice sau măcar în fiinţe umane? Merită încercat !
Adevărul nu este liniar şi nici nu-şi are rădăcinile în prezent. Aproape de fiecare dată, nimic nu e ce pare a fi. Pământul are lumina lui şi Cerul are umbra sa. Păzitorii sunt în continuare acolo, la graniţa nescrisă dintre întuneric şi lumină, întrebând.

păzitorii

“…Portărei de Poartă,
Vă răspund la toate:
Astă lume are
O umbră mai mare,
Care-i cea mai groasă
Şi-i deasupra noastră:
Umbra Ceriului.”
(fragment din poezia ceremonială a nunţii)