Cum invingem temerile?

Ce-ati spune daca secretul este sa va plimbati prin parc si gata cu ele? Ar fi simplu. Si este.

In urma cu ceva vreme am propus un exercitiu referitor la invingerea temerilor. Doar ca atunci nu dadusem cheia lui de dezlegare si imi pare ca multi din cei care l-au citit nu l-au inteles. De facut, cred ca si mai putini.

Spuneam, pe atunci, ca obisnuiam sa parcurg distante mari cu ochii inchisi, numarand pasii. Distante mari insemnau reprize reluate la nesfarsit. Nu am depasit niciodata treizeci si sase de pasi legati fara sa deschid ochii. Desi de cele mai multe ori aleea pe care alegeam sa merg era dreapta, sfarseam prin a cadea victima diferitelor temeri (de la a cadea in apa lacului, pana la posibilitatea de a da in vreun sant, de a aparea cineva care m-ar fi privit ca pe un nebun si tot asa).

De fapt, tema principala a acestui exercitiu este chiar paralela cu viata pe care ne-o parcurgem.

Cand suntem constienti vedem in fata noastra un drum pe care il planificam voluntar sau involuntar si il perfectionam in detalii care sa ne conduca prin pozitionarea lor pana la capatul lui. Ne luam repere, intuim posibilele greutati dar si rezolvarea lor. Apoi, dupa o vreme, ca si cum am inchide ochii incepem sa ne domolim avantul, sa ne temem din diverse motive si in final sa ametim. Ne imaginam fie ca drumul ar coti brusc la stanga sau la dreapta (desi el nu o face si stim asta sigur), fie ca ne-ar iesi oameni in cale care ne-ar privi suspect pentru alegerea noastra (desi la inceput nu ne-a pasat), fie ca, fie ca, fie ca. Si astfel, amanam la nesfarsit parcurgerea unui drum, reluand pasi legati in mod repetitiv in speranta ca vreodata vom fi suficient de curajosi sa ducem totul pana la capat.

Cum invingi temerile? Zambesc. Prin daruire.

Despre asta este exercitiul!

In articolul viitor vom vorbi despre formarea temerilor.